Ce tarot să alegi: ghidul ca să nu greșești prima achiziție

Ce tarot să alegi: prima întrebare a oricărui începător

E prima decizie a oricui se apropie de tarot și, totodată, cea care se blochează cel mai des. Magazinele și site-urile oferă zeci de jocuri, cu stiluri de la clasic la pur artistic, iar fără un criteriu limpede e ușor să iei unul frumos de privit, dar greu de citit. Înainte să te uiți la desen, merită să înțelegi cărei familii îi aparține fiecare joc, fiindcă de asta depinde cât de lizibil îți va fi.

Există trei mari grupuri care se confundă adesea sub același cuvânt, tarot: tradiția Rider-Waite, Tarotul de Marsilia și oracolele. Primele două sunt tarot adevărat, cu structura fixă de 78 de cărți; oracolele, deși se vând pe același raft, sunt altceva. A deosebi aceste trei familii e primul pas și cel care îți va scuti cele mai multe frustrări mai târziu.

În secțiunile următoare le vedem pe fiecare pe dinăuntru: de unde vine, cum arată cărțile ei, pentru cine funcționează mai bine și unde slăbește. La final vei avea o recomandare clară, nu după modă, ci după ce ajută cu adevărat să înveți și să citești cu precizie. A alege bine jocul nu e un moft: e diferența dintre a înțelege ce iese și a rămâne uitându-te la desene fără să știi de unde să începi.

Rider-Waite: standardul mondial

Jocul Rider-Waite a apărut la începutul secolului XX, gândit de Arthur Edward Waite și desenat de artista Pamela Colman Smith, a cărei muncă, mult timp puțin recunoscută, e motivul succesului lui. La peste un secol distanță, e cel mai răspândit joc din lume și reperul pe care s-au construit majoritatea jocurilor moderne.

Marea lui contribuție stă în arcanele minore. Înainte de el, cele patru culori arătau de obicei doar cantitatea, cinci cupe sau șapte pentacli redate ca simple repetări ale simbolului. Toate cele 78 de cărți au fost aici ilustrate cu scene complete, cu personaje și situații care spun o poveste în fiecare carte. Cinci de Cupă nu mai e cinci desene de cupe, ci o figură în doliu în fața a ceea ce a pierdut, fără să vadă încă ce îi rămâne în spate. Imaginea vorbește singură.

De aceea e, de departe, cel mai lizibil joc pentru cine începe. Scena ghidează citirea chiar înainte să știi semnificațiile pe de rost: intuiția se sprijină pe ce vede. E și jocul nostru de referință, cel care susține citirile noastre, tocmai fiindcă claritatea lui permite interpretări bogate și de înțeles. Dacă eziți pe unde să intri în tarot, ăsta e punctul de plecare pe care îl recomandă aproape toți cititorii.

Tarotul de Marsilia: tradiția cea mai veche

Tarotul de Marsilia e mult mai vechi decât jocul lui Waite: modelele lui se fixează în atelierele europene între secolele al XVII-lea și al XVIII-lea și adună o tradiție venită de mult mai devreme. E rădăcina din care bea bună parte din tarotul occidental și păstrează un aer sever, geometric, cu culori plate și trăsături ferme, care trimit la tiparul artizanal al epocii lui.

Diferența lui cheie stă, din nou, în arcanele minore, dar în sens contrar jocului lui Waite. La Marsilia, culorile nu arată scene: Cinci de Cupă sunt cinci cupe dispuse cu o ordine simbolică, fără personaje și fără poveste ilustrată. Citirea se sprijină atunci pe număr, pe culoare și pe poziție, nu pe o imagine narativă. Asta îl face mai abstract și, pentru mulți, mai exigent la început.

Austeritatea lui e și atracția lui pentru cine caută adâncime tradițională. Cititorii de Marsilia prețuiesc faptul că nu li se impune o scenă și îi lasă să lucreze din simbolul pur, din numerologie și din structura culorilor. E un joc magnific, dar cere mai mult studiu înainte de a curge. Ca prim joc rentează mai puțin decât Rider-Waite, deși mulți cititori ajung să revină la el când vor o citire mai despuiată.

Oracolele: de ce nu sunt tarot

Pe același raft cu jocurile de tarot stau adesea oracolele, și acolo începe confuzia cea mai comună. Un oracol nu e tarot. Nu are structura fixă de 78 de cărți, nici împărțirea în 22 de arcane majore și 56 minore repartizate în patru culori. Fiecare oracol își inventează propriul sistem: poate avea treizeci de cărți sau șaizeci, cu teme libere precum îngeri, animale, afirmații sau peisaje, după cum decide autorul lui.

Libertatea asta are o față plăcută și una mai puțin. Cea plăcută: oracolele sunt de obicei mai blânde, mai directe și mai ușor de folosit pentru un mesaj de încurajare sau o reflecție a zilei, fără să înveți un sistem. Cea mai puțin plăcută: neavând o structură comună, sunt mult mai puțin precise și nu permit citiri complexe precum o linie a timpului sau o cruce celtică. Fiecare oracol pornește aproape de la zero, iar ce înveți cu unul nu se mută la următorul.

Nu e nimic rău într-un oracol bun, dar merită să știi ce este și ce nu este. Dacă vrei mesaje blânde și simple, un oracol își face treaba. Dacă vrei un instrument de citire serios, cu poziții, nuanțe și o tradiție în spate pe care s-o adâncești ani de zile, ai nevoie de tarot adevărat. A le confunda duce la a aștepta de la un oracol o precizie pe care, prin construcție, nu o poate da.

Ce joc folosim și cum ies cărțile tale

Citirile noastre se fac cu jocul Rider-Waite complet, toate cele 78 de cărți, tocmai din tot ce s-a spus mai sus: e cel mai lizibil, cel mai bogat în nuanțe și standardul pe care se sprijină tradiția modernă. Cu el, fiecare tiraj poate desfășura interpretări adânci și, în același timp, ușor de înțeles, fără să îți trebuiască sistemul pe de rost ca să pricepi ce ți se spune.

Ce se schimbă față de un joc fizic e felul în care sunt alese cărțile. Câmpul cuantic este spațiul invizibil care leagă conștiința, sufletul și divinul. În clipa exactă în care îți scrii întrebarea, o măsurătoare a acestui câmp hotărăște care dintre cele 78 de cărți cad și în ce poziție, pentru întrebarea ta și pentru nicio alta. Apoi primești o interpretare scrisă pentru situația pe care o trăiești. O singură întrebare, o singură plată, fără abonament.